Devalizare ca-n codru

Un bloc inalt, cu multe incaperi goale…

Camarute mici, reci, in care zac oameni fara speranta. Ici si colo, prin vreo incapere intunecata, se mai aude glasul unui tanar ce nu si-a lepadat inca haina zilei de maine. Isi bea cafeaua dintr-o cana ciobita si comenteaza politica, injurand-o de mama focului pe secretara rosie din cap pana-n picioare, femeia care i-a trezit dis de dimineata cheful de viata.

Intr-o camera ascunsa, dintr-un hol intortocheat isi au salasul doua colege cu preocupari diferite. Una tanara, cu o coafura mult prea sofisticata, contrastand puternic cu restul trupului si al tinutei usor batranesti, si una si mai tanara cu gandul la ultimul prieten din viata ei anosta si la computerul pe care doreste sa-l puna in miscare, nu doar pentru a mai prinde ceva meserie din zbor de la mai varstnica ei colega, ci mai mult pentru un solitaire care nu-i da pace de cel putin doi ani de studentie.

Pentru ca primavara imboldurile vin pe nesimtite, colega tanara isi propune sa aduca imbunatatiri temeinice computerului – stapanul jocurilor, zeul pasentelor ludice.

Asadar, in zori, cand a treia colega – aparitie rara, de aceea nementionata ca facand parte din peisaj, isi mancase deja prima punga de seminte si se pregatea sa motaie pe biroul masiv dotat cu o statie de lucru super performanta pentru a-i sustine in definitiv drept aparatoare in delicatele scuipari de coji intr-o punga refolosibila, dar sic, tanara noastre isi lua inima in dinti, si asezata frumos pe scaun cu picioarele stranse de emotie, incepe sa scrie un referat ce parea ca-i va schimba cu siguranta viitorul.

Referatul in sine continea maxim trei fraze si acelea protocolare, nu pentru ca i-ar fi fost familiar limbajul, dar auzise deja in cele trei luni de munca si zeci de sedinte de lucru menite parca special s-o retina dupa ora 15 pe stimata colega – aparitie rara. In paranteza fie spus, limbajul protocolar de la sedinte dura pana la fix ora 15, cand seful de sectie impreuna cu aspiranta la postul lui, concurau in a-si distra subalternii, oferindu-le macar o tuica, daca nu si-o ceapa prajita pe paine.

Asadar, avem o foaie – referat, cu maxim trei fraze, in care protocolar se solicita achizitia de catre institutie a unui mouse-pad. Seful de sectie il aproba. Contabilul il aproba. Secretara il preia si-l baga in mapa directorului general. Si pauza lunga.

Trei saptamani de lungi asteptari.

Tanara noastra descoperise intre timp internetul pe calculatorul colegei, astfel ca pasentele de pe vechiul computer, al carui mouse se taraia zgomotos pe un dosar cu sina, n-o mai interesau. Se asternuse uitarea peste primavara. Se apropia Pastele. Un mic concediu. Visare.

Suna telefonul. O voce pitigaiata pe care o recunosti intr-o secunda, din cauza culorii rosii generice – secretara directorului. – Va invita don’ Director pana la unu’. – Vin acum.

Nu mai bat. Intru. O atmosfera incinsa, parca se astepta un cataclism. Directorul general. Directorul tehnic. Directorul economic.

Directorul economic, chel si cu niste ochelari mult prea mici pentru nasul sau enorm, isi ridica privirea si scrasnind din dinti, poate sa scoata un ultim cuvant. Domniiisoara!!!

– Da.

– Va credeti in codru? Noi suntem pusi aici sa devalizam institutul? Vreti sa ne bagati in puscarie?

Tac. Nu pentru ca tupeul nu m-ar fi determinat sa spun macar o prostie, ci pentru ca, nu-mi lasa timp directorul tehnic, si intervine avid peste cel economic, macar din dorinta de a-l impresiona pe directorul general.

– Nu va mai ajunge. N-o sa va mai saturati vreodata… Va stiu eu pe voi astia care n-aveti alta treaba decat sa cheltuiti bani. Bani peste bani. De unde atatia bani? Noi n-avem bani de telefoane si voi o ardeti pe tehnica de lux.

Dau sa ingan ceva. Nu-mi iese.

– Cum ti-a trecut domnisoara prin cap ca noi ne putem permite cheltuieli de lux in plina criza?! Astepta ceva…

Zic in sfarsit ceva: – Sa stiti ca daca m-au invitat nemtii la vreo conferinta, nu ma duc, nu va faceti griji. E singurul lucru care mi-a trecut prin cap, pentru ca aveam o colaborare cu Germania pe un proiect.

– Lasa proiectele, numai la deplasari va e gandul. Ce e asta? Si-mi flutura ranjind cele trei fraze aprobate de seful de sectie, de contabil si preluate de manuta stimabilei secretare rosii.

Zic: – Un referat de achizitie.

– Da, da. Am inteles ca este achizitie, dar cum ti-a dat prin cap ca noi ne putem permite sa cumparam obiecte de lux, cand nici salariile nu le putem plati?

– Stii domnisoara (intervine tehnicu’) de cand n-am mai vazut un referat de achizitie?

– Nu stiu.

– De zece ani!

– N-am stiut. Va rog sa ma scuzati.

In sfarsit Directorul General termina de analizat cele trei fraze si ingandurat tuna:

– Pana la urma, ce vrei sa cumperi stimata domnisoara?

– Un mouse-pad…

– Ce este aia mouse-pad?

Ma uit si vad nedumerire pe chipurile celor trei. Si nu mai pot.

Rad. Tare si cu icnituri. Si plec.

Secretara rosie ramane blocata cu oglinjoara in mana si ma priveste stupefiata.

La doua luni dupa intamplare am primit un computer nou si dupa inca doua luni de ras, am plecat.

dyfashion.ro%20

Info GDRP | Termeni și condiții | Politica de confidențialitate | Politica cookies